Mai stau uneori și mă întreb, alteori mă întreb din mers… și nu-mi dau sema de unde cheful de ducă, plăcerea de a transforma orice bucățică de timp liber într-o vacanță. Că pentru mine concediu nu înseamnă să stau degeaba, tolănit la soare sau îngrădit într-un all inclusive. Nope, e de învârtit prin diverse locuri, de descoperit chestii ce în mod normal ar fi trecute cu vederea de un turist. Chiar și Bucureștiul ăsta aglomerat și înghesuit în care muncesc și trăiesc îl privesc tot cu ochi de vizitator. Și e decent, un oraș ca oricare altu… cu bune, cu rele și cu lucruri frumoase dar ignorate de mulți.
Cum zicem, mă întreb dacă cheful ăsta de ducă și curiozitatea vin din faptul că pentru vremurile copilăriei mele, ai mei au avut și posibilitatea dar și deschiderea de a merge la mare, la munte, de a vizita diverse locuri… deschiderea de a face și altceva în afară de a culege via, a săpa porumbul și a se limita la a lâncezi pe lângă casă. Pote că au contat și taberele ale comuniste din care nu am lipsit, poate că o sămânță a fost sădită de Jules Vernes sau de Karl May și alți povestitori ce te smulgeau din pat și te duceau departe, să vezi cu ochii minții minunile unei lumi intangiblie în acele vremuri. O fi contat și momentele în care tataie mă punea pe sanie sau mă lua pe bicicletă și mergeam să-l vizităm pe Moșu Fănică la casa lui din pădure. Poate că poveștile bunicului despre război sau cele despre plecările lui cu căruța să vândă „cereale la munte” de unde se întorcea nu doar bani ci și cu amintiri și peripeții de povestit la nepoți.
Cândva, m-a întrebat tata, Băh, nu mai stai și tu pe acasă? ! Și i-am zis că așa m-a crescut…pe drumuri. Că am avut parte de părinți care ne-au tot plimbat. Și normal că ce semeni, aia crește de cele mai multe ori. Și cam așa încerc și eu să-mi cresc fetele, să le ofer posibilitatea de a vedea locuri, de a întâlni oameni, de a avea niște amintiri.