Până pe la o anumită vârstă, pentru copii, părinții sunt cei mai cei. Cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai răi. Depinde de context și de interese. Apoi, ușor ușor, orizonturile se lărgesc, timpul trece și copiii trec în perioada aia în care le e rușine să iasă cu părinții pe stradă. Pentru că da, după o vârstă, copiii încep să semene mai mult cu prietenii decât cu părinții. Apoi, vine vremea când realizează că se putea și mai rău. Dacă copii cresc și cred în continuare că părinții sunt niște ratați, cam au dreptate…. asta e dovada că ai eșuat în treaba asta cu parentingul. În fine, e complexă treaba și complicat totodată de explicat, însă, la câți Domnul Goe văd pe stradă, cred că va fi distractiv peste niște ani.
Altfel, ieri dimineață, în drum spre grădiniță, mă întreba cea mică la ce sunt Campion Mondial. V-am zis…la o anumită vârstă, pentru copii, părinții sunt tot ce e mai bun pe lume. Și m-am gândit să mint copilul, să inventez ceva, să-i zic că sunt Campion Mondial la vreo chestie dubioasă pe care n-ar fi reușit să o înțeleagă la 4 ani. I-am zis în schimb că e posibil să fiu Campion Mondial la categoria Cel Mai Bun Tătic. Că la categoria Cel Mai Rău Tătic din Lume, titlul e pe masă…. la bătaie cu prietenul Fane. Și m-a întrebat de ce. Și i-am amintit de momentul în care a avut o dispută cu copiii prietenului meu pe tema Cel Mai Rău Tătic din Lume. Fiecare ținea cu al lui:))
Acu, stau și mă gândesc că nu ar fi musai un capăt de țară dacă aș ținti spre ceva mai măreț. Adică, nu cel mai bun din lume, că e greu, ești la bătaie cu, măcar câteva milioane indiferent de domeniu. Da așa, să găsesc ceva în care să excelez, un domeniu în care să fiu suficient de bun încât să-i spun copilului că, Uite tată, nu-s campion mondial dar sunt printre ăia care se pricep destul de bine la treaba asta.